Alejandro González Iñárritu și Tom Cruise au fost făcuți unul pentru celălalt, dacă nimeni altcineva. Unul este un temerar cinematografic ale cărui filme sunt alimentate de tensiunea dintre ego și mortalitate – un virtuoz nebun obsedat de a pune în scenă cascadorii elaborate care își exteriorizează ființa interioară într-un spectacol exagerat, și o face cu un efort kamikaze atât de extrem încât chiar și (sau mai ales) cea mai grandioasă lucrare a lor poate face să pară că persoana din spatele lor se ascunde de realitate, în loc să se ascundă viața de realitate. Celălalt este Tom Cruise.
Prin mijloace diferite, spre scopuri diferite, ambii bărbați și-au riscat în mod constant viețile creative și/sau reale, deoarece au socotit cu limitele a ceea ce pot realiza cu o cameră de film. Prin proiecte precum „Birdman”, „Bardo” și sequelele „Mission: Impossible”, ambii bărbați și-au dedicat cea mai recentă perioadă a carierei lor estompării graniței dintre artă și artist. Nu ca o încercare de a eluda un fel de socoteală morală (oricât de ușor este să vezi ascensiunea lui Cruise în „Mântuitorul filmelor” ca un rebrand calculat), ci mai degrabă ca un efort de a explora – sau de a transcende – relația dintre realitate și poveștile pe care oamenii aleg să le spună despre ei înșiși.
În această lumină, presupun că a fost doar o chestiune de timp până când Iñárritu și Cruise și-au combinat în sfârșit puterile/personajele pentru a face cel mai bun film despre auto-amăgire. Și așa ajungem la „Digger”, un mic film brut și modest, care nu are nicio ambiție în afară de a-și bate joc de absurditatea propriei sale existențe.
Glumesc. LAUGH OUT LOUD. ROTFL, chiar. Al treilea capitol dintr-o trilogie liberă de filme postmoderne care examinează valoarea creativității într-un moment în care realitatea a devenit mai ciudată decât ficțiunea, „Digger” este un riff mega-buget „Dr. Strangelove” atât de detașat de adevărul uman, încât cel mai credibil personaj al său este o pisică animatronică cu un singur ochi, numită Maggie – o pisică animatronică cu un singur ochi, numită Maggie – o pisică animatronică cu un singur ochi pe nume Maggie – o pisică animatronică cu un singur ochi. altitudine decât minute.
La fel ca „Birdman” și „Bardo” înaintea lui, cel mai mare leagăn (și cea mai îndrăzneață nebunie) a lui Iñárritu se bazează în mod autoreflexiv pe diferitele moduri în care oamenii își dau sensul trăirii într-o lume care și-a abandonat logica. O casă de distracție Brechtiană de peste 125 de milioane de dolari care a fost construită cu meșteșugul unei bazilici și cu evidenta unui „SNL” prost deschis la rece, „Digger” își folosește premisa aparentă – un magnat al petrolului trilionar căruia nu-i pasă deloc schimbările climatice declanșează o catastrofă ecologică cu numele său pe tot parcursul secolului – care ar putea să-l definească pe tot secolul 2. de asemenea, trebuie să-i supraviețuiască.
A spune că scenariul complicat al lui Iñárritu (coscris de Sabina Berman, Alexander Dinelaris și Nicolás Giacobone) se reinventează la sfârșitul primului și celui de-al doilea act ar fi genul de eufemizare de care regizorul „Babel” nu a fost niciodată capabil, dar este sigur să spunem că „Digger” este un interes central în lumea sa metatextuală. imaginația noastră colectivă poate ține pasul. Ei spun că comedia este tragedie plus timp, iar acesta este un film care distruge acea ecuație pentru fiecare moleculă de aer fierbinte pe care o poate – un film care râde de constrângerea noastră de a narativiza trecutul în același timp în care se uimește de eșecul nostru de a aprecia cât de naibii au ajuns lucrurile în prezent.
„Ne spunem povești pentru a trăi”, a scris Joan Didion; Iñárritu răspunde că ne-am putea sinucide în acest proces. Cu „Digger”, el a identificat în cele din urmă auto-amăgirea drept cea mai valoroasă resursă din lume.
Ce să mai spun despre acest film fără să-i dezvălui secretele? Tom Cruise este Digger, atât pot să vă spun. Digger Rockwell, mai exact. Părți egale Les Grossman, Daniel Plainview și Foghorn Leghorn, Digger este practic o pereche de pistoale înmuiate în whisky, făcute din carne, iar Cruise – instalat în protezele din latex fără sudură ale lui Kazu Hiro, care includ gingii și o burtă serioasă – îl locuiește pe tipul care și-a făcut un astfel de angajament fizic cu Ethan Hunt într-un astfel de spectacol. Nu sunt sigur că am văzut vreodată un actor care are nevoie de atâtea înfloriri decrepite doar pentru a juca un personaj care are aproximativ aceeași vârstă, dar interpretarea lui funcționează conform intenției, chiar și atunci când te lovești de Tom Cruise, și nu se poate nega emoția de a-l vedea cum își aplică intensitatea semnăturii unui rol la fel de ciudat ca acesta.
La fel ca majoritatea oamenilor care sunt suficient de bogați pentru a face acest lucru, Digger trăiește într-o lume închisă de design propriu, până în punctul în care conacul lui asemănător Xanadu are tablouri înrămate pentru ferestre, oglinzile sale cu coarne de coarne reflectă imaginea lui la infinit, iar liderii lumii vin la el pentru a nu fi nevoit să părăsească casa. Pisica lui Maggie este o Khao Manee în vârstă de 30 de ani, care arată de parcă i-ar fi putrezit în poală de aproape un deceniu, dar Digger refuză să accepte faptul că ar putea muri într-o zi, deși pare că a făcut-o deja.
De asemenea, Digger refuză să accepte că orice rău ar putea proveni din „micul” crăpătură pe care echipajul său a provocat-o în platforma de gheață arctică, dar asta se schimbă – sau cel puțin amenință – după ce o minge de foc de metan erupe din pământ, ucide pe toți cei aflați în avanpost și trimite o bucată „de mărimea Manhattanului” a Europei circumferința este una dintre singurele glume digerabile ale acestui film). Următorul lucru pe care îl știm, președintele Statelor Unite, afectat de cancer rectal – un John Goodman cu obrajii roșii, făcându-și interpretarea din „Barton Fink” să pară un model de reținere – a înființat un SCIF improvizat în camera de război a lui Digger, iar o mică armată de caricaturi Pete Hegseth (împreună cu un Michael Stuhlbarg folosit greșit pentru a discuta despre căderea personală a vicepreședintelui pe cât posibil să discute cu vicepreședintele). Dacă ar putea introduce codurile de lansare cu penele lor, ar face-o.
Vibrațiile Major TJ „King” Kong” sunt puternice, chiar dacă aceste scene sunt scrise cu o acuitate politică care se unește mai aproape de Ed Sheeran decât de Terry George (filmul se dublează mai târziu pentru a insista că aceste scene sunt însemna să nu fie amuzant, o afirmație care ar avea mai multă greutate dacă scenele ar fi nimic altfel în schimb intenționat.) Riz Ahmed este acolo, înmormântat în rolul său de consilier științific slăbit care recunoaște gravitatea situației. Sandra Hüller batjocorește ocazional și de pe margine, legenda „Toni Erdmann” achitându-se bine în rolul subscris de sora vitregă a lui Digger, în parte pentru că filmul o invită să acționeze mai presus de toate – nu este munca ei cea mai solicitantă.
În cele din urmă, după 30 de minute care subțiază răbdarea, care sunt însuflețite doar de simpla bătaie de cap a oamenilor care se împiedică de lopata lui Digger, se dezvăluie sfera mai deplină a viziunii lui Iñárritu, iar filmul termină de la țintele blânde ale actului său de deschidere (de exemplu, jefuirea mediului, șovinismul apocaliptic, preocuparea de sine stătătoare și mai puternică) la care am făcut aluzie mai sus: mai ales măsura în care narațiunea a devenit forța predominantă în lumea noastră, atât la nivel individual, cât și la scară globală. „Digger” deschide un nou fir al complotului în al doilea act – unul pe care îl vizitează mult prea scurt și pe care l-am ratat de fiecare dată când filmul a revenit la povestea fără margini a magnatului său omonim, care practic își petrece restul timpului de ecran controlând daunele pentru personajul său în loc să fie capabil să atenueze dezastrul provocat.
Ca de fiecare dată când „Digger” își întărește conceptul și mai mult în stratosferă, această mare dezvăluire – care nu este nici ultima de acest gen, nici cea mai satisfăcătoare – este însoțită de o mireasmă ciudată de autodepreciere; ori de câte ori opera lui Iñárritu își extinde domeniul de aplicare, o face într-un mod care atrage atenția cu bună știință asupra deconectarii dintre efortul filmului și lipsa lui de impact. Designul de producție extraordinar al lui Dennis Gassner, cinematografia lui Emmanuel Lubezki în stilul lui Bruegel, muzica dezlănțuită a lui Cosmo Sheldrake (o întoarcere la vremurile în care fiecare tip Kaufman comedia a necesitat un scor Jon Brion), iar restul meșteșugurilor impecabile sunt toate în serviciul unui film care își pune constant la îndoială propria valoare în fața evenimentelor la nivel de dispariție ale poveștii sale.
Frumusețea lucrărilor meșteșugărești permite acelor întrebări șansa de a se simți sincere în loc de autoservire, dar – și te rog să mă oprești dacă ai mai auzit-o pe aceasta înainte – grandiozitatea lui Iñárritu îi face imposibil să le pună la scară umană. The idei sunt rareori problema în filmele lui. Dimpotrivă, problema este încă o dată că simulacrele sale conduse de spectacol își au rădăcinile în minciunile pe care ni le spunem noi înșine, mai degrabă decât în adevărurile pe care sperăm să le îngropăm sub ele, și astfel, comediile sale hiper-conceptuale par invariabil ca și cum ar fi construite pe nisipurile mișcătoare apoase ale unei metafore mixte.
Conform formei, „Digger” este o pălărie pe o pălărie pe o pălărie pe o pălărie, cu Iñárritu sperând frenetic să-i îngrămădească suficient de înalți încât să stea singuri fără să se răstoarne. Acea anxietate este endemică pentru comedia din filmele sale, care nu a fost niciodată mai exasperanta decât este aici. Ca și în „Birdman”, Iñárritu încearcă să combine semnătura de timp a unui desen animat „New Yorker” cu sincopa unei căderi nervoase (sau cel puțin un film cu Howard Hawks), și, ca urmare, întregul film se simte neacordat. Pentru a-l parafraza pe marele Kyle Cooke, „Digger” ar trebui să fie distractiv, dar nici măcar nu este amuzant, iar stângăcia transpirată a punchline-urilor și a gagurilor vizuale servesc doar pentru a face ca satira cu creier galaxie a scenariului să pară mai mult ca lucrurile unui desen animat JibJab de dimensiunea IMAX.
Deloc surprinzător, lui Iñárritu se descurcă mai bine când schimbă slapstick-ul cu suprarealismul asemănător lui Hieronymous Bosch în timpul porțiunii de mijloc din „Digger”, care cuprinde mai pe deplin întregul Roy Andersson pe steroizi estetica unui film palid în care toată lumea arată la fel de cenușiu și pe jumătate moartă ca pisica lui Digger. Aceste secvențe nu sunt mai puțin inventate decât restul acestui blockbuster malformat, dar accentul tot mai mare pe performanță ajută la pictarea unei ținte pe care Iñárritu chiar știe să o lovească.
„Digger” atinge apogeul cu o scenă purgatorială în care Cruise se plimbă printr-o sală de adunări aglomerată a blestematelor și monologează – timp de aproximativ 10 minute consecutive – despre deconectarea dintre ura noastră față de oligarhi ca el și dependența noastră pe care o oferă maselor să „se relaxeze în confortul [our] vieți neremarcabile.” Nu numai că este cel mai aproape de a-l vedea vreodată pe starul de cinema definitiv al Americii făcând Broadway, dar rezonează și cu meta-narațiunea carierei cinematografice a lui Cruise. Digger Rockwell de la Planet Hollywood, Cruise a fost (parțial) de vină pentru mai mare este mai bine cultura care ne-a condus într-un loc în care o singură greșeală de calcul blockbuster ar putea amenința întregul sistem de studio. Și la fel ca personajul pe care îl interpretează aici, Cruise a susținut în mod credibil că el este singura persoană capabilă să ne scoată din mizerie.
Dacă „Digger” bombează atât de tare pe cât mă tem, s-ar putea dovedi a fi un portret mai blestemat al auto-amăgirii decât și-a propus Iñárritu vreodată.
Din nou, motivul pentru care „Digger” este un eșec mai nobil și mai plin de satisfacții decât „Birdman” sau „Bardo” este pentru că nu trebuie să pretindă că Digger Rockwell este o persoană reală. Este un desen animat viu care este scutit de fundația umană care lipsea din acele filme anterioare și – pentru toate deturnările psihice și ocolirile acestui film – care îi permite lui Iñárritu să abordeze crizele sale existențiale cu o mai mare directie și grad de relatabilitate. N-ai crede unde se duce „Digger” chiar dacă l-aș spune cu spoilere complete, dar este întunecat (și cel puțin oarecum din neatenție) filmul final hilar oferă esența unui film orientat spre viitor despre cât de ușor trebuie să normalizăm absurdul prezentului pentru a-l suporta – un film care extrapolează o viziune ironică și prea reală a psihozei de masă din auto-amăgirea propriei sale.
Nota: C+
Warner Bros. va lansa „Digger” în cinematografe vineri, 2 octombrie.
